la vie, la cules de frunză

pe-o bicicletă, pedalez. trec de biserica din centru, în jurul căreia strada asfaltată face-un rond cu sens unic pe care niciun biciclist nu-l respectă. trec de magazinul principal unde au de toate, mai puțin atunci când îți trebuie neapărat ceva. trec de noul magazin despre care încă nu știu cum arată pe dinăuntru; le știu doar câinele, un chow chow cu părul încâlcit. stă mereu la poartă cu un câine de rasă comună, nu le pasă lor de rasele noastre. trec și de ultimul șir de case și de primul de viță de vie.

viile sunt la marginea satului. majoritatea sunt îngrijite la zi de oamenii lor. unele sunt părăsite, năpădite de buruieni, frumoase în felul lor — flori de stuf (foarte populare pe Pinterest în deco bej-rustic, cum se poartă acum), usturoi sălbatic și altele pe care nu știu să le numesc.

aici nu erau viile înainte, zice mama. cică abia după 90, când s-a terminat cu Colectivul (scurtă epifanie: avem în comun durerea cuvântului „colectiv” cu generația bunicilor noștri — pentru ei, multă muncă fără beneficii, adică exploatare, și moarte, pentru noi, știți voi, corupție și moarte, nedreptate în ambele cazuri), au împărțit pământul de la marginea satului în mod egal și-au plantat vița de vie. viile astea-s mai tinere ca mine, mă gândesc, și zâmbesc pe dinăuntru de parcă ăia câțiva ani peste ai viilor mă fac mai înțeleaptă.

mamaia primise bucata ei undeva pe la mijlocul pământurilor. uite ce uscat e, ce rău o duce via aici, mi-arată mama. cică de-aia mamaia a făcut ce-a făcut — nu mi-o închipui că a protestat prea vocal, mai degrabă a știut cum să ia cu binișorul — și-a primit lotul ei într-un loc mai bun. mereu m-am întrebat cum de-avem via tocmai la capăt, acolo unde se termină toate. peste drum, încep terenurile satului vecin cu lucernă sau grâu, în funcție de an.

de mică vin la vie. atunci eram doar vizitator. ei săpau sau culegeau, în funcție de sezon, iar eu-mi făceam loc de joacă din ce prindeam — pământ, stuf, hidranții (acum rămași doar de decor), melci și broateci (de păianjeni mi-era frică și atunci) și tot felul. uneori aveam misiunea de a aduce butoiul cu apă lângă cei însetați. eram deja de la oraș, munca la câmp nu mai era pentru mine. treaba mea era școala. cam mare saltul între două generații, de la sat la oraș, de la munca pe câmp la munca cu capul. „încă am pământ pe picioare”, gândesc, și dau să-mi notez în telefon, dar mă răzgândesc, parcă e cam prea patetic.

abia de câțiva ani încerc să muncesc, dacă nu în mod egal cu ai mei, măcar un sfert. s-a trezit în mine o nevoie de a-i proteja de durerile de la prea multă muncă. am senzația că tre să preiau ștafeta. toamna trecută, când am cules la vie, refrenul preferat al tuturor era uimirea față cantitatea de struguri pe care i-am cules. n-am mai fost doar în vizită, în sfârșit.

și-acum culegem, dar nu struguri. frunză. aia care se pune la borcan cu saramură — sau după rețete mai noi, cu oțet —, din care se fac, apoi, sarmalele. de data asta mă plictisesc repede. iar mă simt în vizită. sau poate doar mă distrage freamătul ăsta din jur.

albinele la ciorchinii de flori de vie care-or să se facă chiorchini de struguri după ce-și termină ele treaba, fazanii ascunși în stuful din viile părăsite, tot felul de păsări pe deasupra, cocoșii din sat care răzbat până aici, vreo doi oameni veniți să-și sape via cu motosapele (suntem, totuși, în 2020), mașinile care trec în viteză pe șosea spre Brăila sau spre Focșani. unde s-or fi ducând?